Elena Stănculescu

Note de curs, dintr-o zi în care rațiunea a avut chip uman.

Am fost azi la cursul de Istoria Artei și, paradoxal, am ajuns mai aproape de prezent ca niciodată. Am vorbit despre Iluminism – secolul în care rațiunea s-a aprins ca o lumânare în mijlocul Europei.

Kant spunea: „Tratează omenirea, atât în persoana ta, cât și în persoana oricui altcuiva, întotdeauna ca scop, niciodată doar ca mijloc.”

M-a lovit simplu, curat, fără zgomot. Suntem oameni. Dar oare cum îi privim pe ceilalți? Ca pe oameni… sau ca pe resurse pentru propriul ego?
Uneori am senzația că trăim din validări baroce.

De la strălucire la înțelegere

Secolul al XVII-lea, dominat de baroc, a fost timpul în care Europa și-a pus sufletul în aur. Palatele lui Ludovic al XIV-lea, catedralele, frescele – totul era un spectacol al grandorii.
Arta și puterea se hrăneau reciproc: una fascina, cealaltă domina.
Dar, după o vreme, fastul a început să obosească.
Lumea dorea altceva: liniște, claritate, sens.

În culisele acestor decorații, savanții descopereau ordinea lumii.
Galileo, Descartes, Pascal, Newton – toți au arătat că universul nu e un mister insondabil, ci un mecanism perfect, supus legilor.
Dacă natura funcționează prin rațiune, de ce n-ar face-o și societatea?
Aceasta a fost scânteia Iluminismului – credința că lumea poate fi înțeleasă, nu doar venerată.

După moartea regelui-soare, Franța își pierde direcția.
În același timp, Anglia devine modelul unei monarhii moderne, bazate pe lege și echilibru.
Pentru prima dată, puterea nu mai e un atribut divin, ci o funcție umană – limitată, controlată, responsabilă.

Montesquieu, în Despre spiritul legilor (1748), propune separarea puterilor: legislativă, executivă și judiciară – ideea care va sta la baza democrațiilor moderne.
Voltaire, ironic și lucid, atacă dogma, intoleranța și cenzura.
El nu luptă pentru glorie, ci pentru libertatea de a gândi:
„Nu sunt de acord cu ceea ce spui, dar voi apăra până la moarte dreptul tău de a o spune.”
Aceasta devine etica dialogului modern.

Jean-Jacques Rousseau, în Contractul social (1762), duce mai departe ideea libertății: statul nu este un dar divin, ci un acord între oameni.
Puterea aparține poporului, iar drepturile fundamentale – viața, libertatea, egalitatea – devin necondiționate.
Iluminismul nu doar a explicat lumea, ci a început s-o reconstruiască.

Cunoașterea – noua credință

În 1751, Diderot și d’Alembert lansează Enciclopedia Franceză.
Un proiect monumental: 17 volume, peste 70.000 de articole, mii de ilustrații.
Dar mai important decât conținutul era scopul: „Să luminăm mințile, să eliberăm omul prin cunoaștere.”

Enciclopedia devine simbolul unei democrații intelectuale.
Nu mai era nevoie de binecuvântarea unui cleric pentru a învăța.
Nu mai era nevoie nici de avere.
Adevărul putea fi descoperit prin rațiune și dialog.
Educația devine o formă de libertate.
Educația devine posibilă.

Arta rațiunii și a conștiinței

În artă, schimbarea se simte imediat.
După exuberanța barocă și grația superficială a Rococo-ului, artiștii caută claritate.
Academiile devin locuri de studiu serios, nu de decor.
Arta începe să se gândească pe sine.

Pentru prima dată, artiștii pot participa la expoziții colective – spații publice de afirmare, nu simple comenzi private.
Accesul nu se mai câștigă prin favoruri, ci prin cunoaștere și respectarea canoanelor academice.
Recunoașterea devine o consecință a meritului, nu a rangului.
Artistul începe să fie privit ca autor, nu ca meșteșugar.

Temele preferate devin istoria, virtutea, curajul civic.
Eroii antici revin, nu ca zei, ci ca modele morale – oameni care aleg corect chiar și atunci când pierd.
În lucrările lui John Singleton Copley, regele nu e glorificat, ci judecat.
Scena nu mai ilustrează puterea, ci demnitatea celor care o înfruntă.
Pictura devine o lecție despre responsabilitate, un exercițiu al conștiinței în fața lumii.

În același timp, sculptura și arhitectura redescoperă ordinea clasică: coloane, proporții, echilibru.
Așa apare neoclasicismul – stilul care transformă rațiunea în formă vizibilă.

Undeva între fastul baroc și sensibilitatea romantică, arta își caută luciditatea.
După secole de dogmă și ornament, artiștii încep să se întrebe: ce este stilul?
Dacă odinioară stilul era moștenit din atelierul maestrului, acum devine alegere personală – semn al reflecției.

Pictura nu mai este meșteșug, ci disciplină a gândirii vizuale.
Academiile îi învață pe tineri compoziția, proporția, clarobscurul – nu prin imitație, ci prin înțelegere.
Artistul modern se formează prin cunoaștere, reflecție și istorie.

Odată cu asta, apar expozițiile publice – adevărate scene ale libertății.
Prestigiul nu mai depinde de un patron, ci de privitori și critici.
Valoarea devine merit, nu favor.

Dar libertatea are un preț. Lipsiți de comanditari constanți, artiștii caută teme puternice: eroi, revolte, mituri.
Culoarea devine intensă, gestul – moral.
Arta se luptă cu propriile limite, căutând din nou sensul.

Tot mai mulți artiști privesc spre Antichitatea greco-romană, nu pentru miraculos, ci pentru exemplu.
Mitul devine morală.
Sculptura, desenul, pictura caută simplitate, echilibru, măsură.
Frumosul nu mai e spectacol, ci claritate.

Epoca Luminilor în artă nu a fost doar despre rațiune.
A fost despre conștiință.
Despre curajul de a privi lumea și de a o înțelege – nu ca pe o scenă, ci ca pe o responsabilitate.

Rațiunea și credința

Iluminiștii nu au respins divinitatea, ci au redefinit-o.
Pentru ei, Dumnezeu era rațiunea însăși – arhitectul unui univers perfect ordonat. Această concepție, numită deism, înlocuiește frica cu înțelegerea.
Omul nu mai e supus miracolelor, ci participant la ele prin inteligența sa.
Este, poate, cea mai calmă reconciliere dintre știință și spiritualitate din istoria Europei.

Iluminismul se extinde în toată Europa.

În Anglia, Locke și Hume definesc empirismul – cunoașterea bazată pe experiență.
În Germania, Kant și Lessing transformă rațiunea în morală: libertatea interioară devine valoare supremă.
În Italia, Beccaria scrie Despre crime și pedepse, condamnând tortura și pedeapsa capitală.
Iar în Transilvania, Școala Ardeleană – Micu, Șincai, Maior, Budai-Deleanu – aduce spiritul iluminist în cultura românească, pledând pentru educație, identitate și demnitate națională.

Pentru prima dată, Europa are o voce comună: cea a rațiunii.

Iluminismul a fost mai mult decât o epocă.
A fost un act de curaj intelectual.
A învățat lumea să creadă în puterea minții, dar și în valoarea celuilalt.
A născut știința modernă, democrația, arta conștientă și ideea de libertate individuală.
Poate de aceea, la cursul de azi, am avut senzația că Iluminismul nu s-a încheiat — doar se mută.
Oriunde oamenii aleg să înțeleagă în loc să acuze, să gândească în loc să creadă orbește.
Lumina adevărată nu e cea care ne face vizibili, ci aceea care ne ajută să vedem mai clar.

Notă:
Text inspirat din Cursul de Istoria Artei susținut de Lect. univ. dr. Cristina Gelan-Olaru la Universitatea „Ovidius” din Constanța.