Pictura

Orice artă, ca formă a conștiinței sociale, reprezintă o reflectare artistică, în imagini, a vieții. Născută din nevoile vieții, ea este chemată să ofere o reflectare veridică a realității și să răspundă cerințelor estetice ale omului. În imaginea artistică se exprimă, într-o formă generalizată, trăsături comune ale multor fenomene. Dar, redând lumea, artistul concentrează în creația sa și propriile gânduri, sentimente, năzuințe, aspirații, aprecieri ale vieții. Astfel, arta capătă sens și semnificație, exprimând modul său de a înțelege lumea. În felul acesta se creează opere ale tuturor artelor, inclusiv ale artelor vizuale.

Operele de artă picturală conțin și ele o anumită imagine-idee, un concept, o structură a imaginii, prin care se dezvăluie conținutul lor. Cu toate acestea, structura imaginii artistice și forma exprimării ei au propriile legi și criterii ale veridicității. Pictura reflectă esențialul și frumusețea vieții în formele înseși ale vieții, în bogăția calităților plastice și coloristice pe care artistul le cunoaște printr-o comunicare directă și permanentă cu natura, cu viața însăși.

În imaginea artistică picturală, veridicitatea nu se atinge printr-o simplă copiere vizuală a naturii. Creând o lucrare, artistul se sprijină, desigur, pe cultură și își ia din ea atât ideea generală, cât și formele de exprimare. Totuși, după conținut, tabloul reprezintă rezultatul a numeroase observații și reflecții. Îl preced schițe, studii, etude, în care artistul nu doar fixează impresii ale vieții, ci și adună material, caută compoziția și își clarifică ideea.

Stăpânirea picturii se formează pe baza experienței sociale și profesionale: gândire figurativă, imaginație, capacitate de observație, priceperea de a folosi mijloacele picturale pentru a reda natura. Trebuie să poți transmite și să construiești raporturi: materiale, spațiale, tonal-coloristice etc. În orice tablou există momente de căutare creatoare și de măiestrie profesională. Fără aceste componente nu se poate crea o lucrare picturală, indiferent de genul la care ne referim.

Portretul și rigoarea anatomică

În portret, de pildă, pentru a ajunge la rezolvarea unor sarcini psihologice complexe, pentru a reda trăsăturile individuale ale celui portretizat este necesar să stăpânești mijloacele profesionale de reprezentare a capului și a figurii umane: constructiv, pe baza anatomiei, să construiești forma vie, să surprinzi mișcarea și caracterul proporțiilor, să legi detaliile de întreg, să generalizezi și să aduci desenul capului sau al figurii la o unitate deplină, să atingi expresivitatea plastică.

Fără a asimila cerințele teoretice și practice profesionale, nu este posibil să redai chipul omului, individualitatea lui, interesele spirituale, poziția socială, precum și trăsăturile de caracter; totodată, nu este posibil să dezvălui propria manieră creatoare. Aici se află esența reprezentării realiste a portretului.

Ca exemple ale portretului de nivel înalt din epoci trecute se pot aminti operele marilor artiști: Tițian, Velázquez, Rembrandt, Repin, Serov, Vrubel și mulți alții. Artiștii au arătat oameni vii în împrejurări tipice pentru ei, au găsit pentru ei poziții firești, au rezolvat corect decorul și cromatica. O serie excelentă de portrete ale contemporanilor ne-au lăsat artiștii sovietici.

Exemple de referință:

P. D. Korin — Portretul pictorului M. V. Nesterov:Vezi lucrarea

P. D. Korin — Portretul mareșalului G. K. Jukov:Vezi lucrarea

Natura statică: Materialitate și emoție

Bogată și importantă este experiența realistă acumulată în genul naturii statice; ea influențează privitorul prin asocierea sentimentelor și a reprezentărilor care apar la perceperea redării veridice a obiectelor naturii. Reprezentarea convingătoare a obiectelor, transmiterea calităților lor esențiale, este condiția principală pentru crearea unei imagini artistice depline în acest gen. Artistul selectează și grupează intenționat obiectele, umple tabloul cu conținut semantic și emoțional. Obiectele unite printr-o singură concepție devin o imagine artistică expresiv încărcată, capabilă să transmită esențialul vieții, stilul epocii și un timp concret.

Redarea adevărată a lumii materiale a lucrurilor apropiate nouă ne dezvăluie existența lor obiectivă și frumusețea. În naturile statice ale lui K. A. Korovin se simte minunat comunicarea vie, directă cu natura. Artistului îi plăcea să picteze flori, fructe, legume, pește — tot ceea ce poartă respirația vieții. Culoarea, supusă legilor iluminării, slujește redării formei volumetrice și a materialității obiectului, fără a le distruge, cum se întâmpla la unii impresioniști târzii. Unirea culorii cu forma realistă este mijlocul principal de creare a imaginii artistice la Korovin.

Sunt valoroase și naturile statice ale maeștrilor artei sovietice — P. P. Koncealovski, I. I. Mașkov, V. F. Stojarov și alții — prin imaginile lumii obiectelor: pâini apetisante, țesături de in, vase de lemn etc. Mari maeștri ai naturii statice din Europa Occidentală — Heda, Snyders, Zurbarán, Chardin, Cézanne — se remarcă printr-o mare virtuozitate: deși pe pânzele lor apar obiecte cotidiene, totul este pictat cu o măiestrie rară în redarea materialității și a volumului; culorile obiectelor sunt armonizate, iar artistul pare că a pătruns în lumea relațiilor poetice dintre om și mediul său.

Peisajul: „Convorbirea” spirituală cu natura

În pictura de peisaj, artistul se adresează, de asemenea, direct naturii: redă spațiul după principiile perspectivei liniare și aeriene, creează o aparență a mediului real și o stare veridică a iluminării. Reprezentând peisajul, artistul tinde să transmită starea coloristică a naturii care, datorită impactului emoțional asupra privitorului, ar putea trezi, asociativ, gânduri și sentimente trăite de artist. Transmiterea diferitelor stări ale naturii contribuie astfel la exprimarea sentimentelor umane profunde, a dispozițiilor, la „convorbirea” spirituală dintre artist și privitor.

Cât de frumos este înțeleasă și redată natura rusă! Peisajele lui I. I. Levitan trezesc reflecții despre sensul vieții, despre veșnicia naturii. În lucrul la compoziție, artistul a încercat să înțeleagă esența coloristică, să se elibereze de accidental și să întărească tot ceea ce era principal în exprimarea temei și a stării peisajului.

Lucrare reprezentativă:

I. I. Levitan — Deasupra odihnei veșnice (Над вечным покоем):Imagine Galeria Tretiakov|Detalii istorice (Wikipedia)

Școala și Alfabetul Plastic

Așadar, datorită specificului său realist, pictura de șevalet este capabilă să exprime procese spirituale complexe ce au loc în conștiința omului. Din cele spuse rezultă că, în educația artistică, măiestria realistă profesională este factorul principal. Școala realismului se întemeiază pe legi și reguli stricte: bazele perspectivei liniare și aeriene, legile luminii și umbrei, metoda lucrului cu raporturi cromatice, regulile redării volumului și a spațiului.

Practica permanentă a desenului și a picturii după natură, de-a lungul întregii vieți, este esențială. Cine nu stăpânește școala desenului și a picturii realiste nu își poate dezvălui cu adevărat talentul. Artistul trebuie zilnic să deseneze, să poarte un carnet de schițe. Fără aceste exerciții constante nu se poate stăpâni o măiestrie înaltă.

Critica formalismului și a abstracționismului

Istoria artelor vizuale cunoaște încercări de a atinge expresivitatea prin combinații abstracte de linii sau pete de culoare. Totuși, asemenea căutări duc adesea la pierderea calităților imaginii artistice. Culoarea, luată în sine, fără apartenență la obiect, nu poate exprima nimic profund. De exemplu, un fard roz pe portretul unei fete este plăcut, dar același ton pus pe nas devine neplăcut pentru adevărul portretului. Culoarea poartă întotdeauna o încărcătură semantică legată de obiect.

În ultimele decenii, au apărut concepții care rup creația de legile realiste. Refuzând observarea naturii, artiștii creează scheme formale, „rebusuri” pe care privitorul este forțat să le rezolve. Defecte tipice: negru excesiv, compoziție neclară, decorativitate nejustificată. Ștergerea graniței dintre pictura de șevalet (calculată pe secole) și afiș (calculat pe termen scurt) duce la pierderea specificului artei.

În orice artă există o școală profesională. În muzică există teoria muzicală, în balet există exercițiul. Părerea că arta este doar „domeniul gustului personal” și că nu necesită manuale este greșită. Fără o „alfabetizare” profesională, artistul rămâne neajutorat, desenând nu ceea ce gândește, ci „ceea ce îi iese”.