ART NOUVEAU

Art Nouveau:
Gustav Klimt, Alphons Mucha, Antoni Gaudí, Aubrey Beardsley, René Lalique

Art Nouveau este un stil artistic manifestat în artele vizuale, design și arhitectură la începutul secolului al XX-lea, aproximativ între anii 1890–1905, cu prelungiri până în 1914, în majoritatea țărilor europene, dar și în S.U.A. și Canada. Mișcarea reprezintă o veritabilă etapă de tranziție către modernismul secolului XX.

În Germania, Olanda și Austria, mișcarea s-a constituit în jurul revistei Jugend, de unde și denumirile de Jugendstil în Germania și Olanda, respectiv Sezessionsstil sau Secesionism în Austria, în special la Viena. Art Nouveau promova lupta împotriva convenționalismului sfârșitului de secol XIX și căutarea unor noi formule artistice viabile. Artiștii își doreau să părăsească drumul neted al sălilor de expoziție consacrate, să găsească noi spații ambientale, funcționale și expoziționale și să-și expună lucrările pe cont propriu. În Germania, clădirile realizate de Henry Van de Velde sunt printre cele mai frumoase și mai distincte exemple de arhitectură și design Art Nouveau.

În Franța, mai ales la Paris, a existat un stil arhitectural Art Nouveau care a evoluat într-un mod cu totul particular, vizibil în intrările anumitor stații de metrou și în clădirile cu vitralii și ornamente realizate de arhitectul Hector Guimard. În Belgia, la Bruxelles, se remarcă lucrările arhitectului, designerului și decoratorului Victor Horta. În Italia, termenul folosit pentru a desemna mișcarea artistică era Stile Liberty, denumire primită după magazinul londonez Liberty & Co., cunoscut în epocă pentru distribuirea de artefacte derivate din mișcarea Arts and Crafts. În Spania, mai precis în Catalonia, mișcarea a fost grupată în jurul orașului Barcelona și a fost cunoscută sub numele de modernism, cel mai important reprezentant fiind arhitectul catalan Antoni Gaudí i Cornet.

În Rusia, mișcarea era grupată în jurul revistei Mir iskusstva („Lumea artei”), publicație care, printre altele, a generat propulsarea companiei de balet Ballets Russes în Europa și în lumea întreagă, determinând consolidarea supremației baletului rus ca fiind cel mai influent din întregul balet al secolului XX.

Primele semne ale stilului și mișcării pot fi recunoscute în desene realizate sub influența mișcării artistice Arts and Crafts, în anii 1880. Un exemplu important este reprezentat de arhitectul și designerul Arthur Mackmurdo, ale cărui desene ilustrează coperta eseului său referitor la bisericile arhitectului Christopher Wren, în diferite stiluri arhitectonice, printre care și cel baroc. Aceste începuturi se observă și în lucrările în fier forjat, precum și în desenele de textile derivate din forme vegetale, des folosite în designul epocii târzii victoriene. Numele de Art Nouveau provine de la numele unui magazin din Paris, Maison de l’Art Nouveau, al cărui proprietar, Samuel Bing, expunea și vindea obiecte de artă care promovau o anumită modalitate de tratare a designului.

Anul 1900, odată cu Expoziția Universală de la Paris, a reprezentat punctul maxim în evoluția Art Nouveau, stil considerat atunci „modern”. În 1902, la Expoziția de la Torino, Art Nouveau a atins un nou apogeu, întrucât designeri din fiecare țară europeană în care stilul fusese prezent au expus ceea ce aveau mai valoros. Art Nouveau a făcut uz masiv de cele mai multe dintre inovațiile tehnologice ale sfârșitului secolului al XIX-lea: s-au folosit frecvent fierul și bucăți mari de sticlă de formă neregulată, iar designul a căpătat stilizări migăloase și individualizate. Odată cu începutul Primului Război Mondial, aceste stilizări, costisitoare și greu de realizat, au fost abandonate tot mai des în favoarea unui modernism liniar, simplu și ieftin de executat, mai apropiat de estetica simplificatoare și relativ brută a designului industrial, asociat, între alții, cu arhitectul și designerul german Peter Behrens.

Caracteristicile Art Nouveau

Limbajul formal al stilului se definește prin linii curbe deschise, de tipul parabolei sau hiperbolei, ondulate, „curgând” firesc, pline de ritmuri sincopate, aidoma unui leitmotiv muzical, ceea ce conferă dinamism și ritm artefactelor și clădirilor. Formele folosite convențional anterior în alte stiluri artistice sunt redesenate în Art Nouveau și devin pline de viață, părând a crește și a se dezvolta în forme ce amintesc de plante aflate în pragul înmuguririi sau al înfloririi. Stilul recurge și la folosirea enterlac-ului, sub influența Renașterii celtice, cu multă generozitate, reprezentând șerpi și reptile, mai ales în Scandinavia și Scoția. De asemenea, se resimt influențe din arta japoneză, în special preocuparea pentru redarea bidimensionalității și pentru folosirea scrierii verticale pe suprafața lucrării.

Se renunță la fundalul fix, iar figurile sunt amplasate în spațiu cu mai multă degajare, în absența perspectivei centrale. Apare folosirea unei linii a orizontului mai înalte, iar linia este utilizată cu rafinament și în mod sofisticat, în cadrul unei preferințe clare pentru asimetrie.

În plan arhitectural, se remarcă expunerea elementelor constructive ale unei clădiri, în special a fierului, astfel încât acestea să devină elemente aparente ale fațadei, cel mai adesea cu funcție decorativă. Apare și un simbolism arhitectonic al structurii, adică acea modalitate prin care formele decorative realizate din fier subliniază construcția și evidențiază structura. Sticla este utilizată în combinație cu fierul, iar în ultimul deceniu al afirmării stilului începe să se dezvolte ca o modalitate de expresie arhitectonică proprie: peretele din sticlă combinat cu alte materiale, scările din sticlă și fier, precum la Victor Horta, în Maison du Peuple. Se manifestă o predilecție pentru asimetrie, fie în distribuția maselor de construcție, fie în detalii precum amplasarea ferestrelor și a ușilor. Revin ritmurile grafice ale liniei coup de fouet. Sentimentul spațiului se transformă: dispare conturul precis al unei camere, care ajunge să se contopească cu cele învecinate, așa cum se poate observa la Gaudí, în Casa Milá. Relația dintre clădire și teren este gândită astfel încât partea inferioară a clădirii să creeze iluzia ridicării din teren. Fațada este tratată ca o entitate decorativă, inclusiv prin folosirea plăcilor de ceramică. În Germania și Austria se afirmă și o concepție rectilinie, bidimensională, mai austeră, lipsită de linii ondulatorii, cu predilecție pentru ornamentul geometric.

Art Nouveau și cele patru stiluri ale sale

Art Nouveau poate fi prezentat prin patru direcții sau stiluri distincte.

Primul este stilul abstract și structural simbolic, asociat cu Hector Guimard, arhitect și designer francez. Acest stil s-a dezvoltat în sfera culturală franco-belgiană. Formele naturale sunt transformate într-o asemenea măsură încât abia mai pot fi recunoscute. Motivele decorative sunt prefăcute într-un limbaj artistic abstract, caracterizat prin plasticitate și dinamism. Structura și forma principală a obiectului sunt subliniate prin linii de forță, iar ornamentul devine simbol al structurii.

Al doilea este stilul floral și organic, afirmat mai ales la Nancy, în jurul lui Émile Gallé, și consacrat la Expoziția din Paris din 1900. În acest caz apar motive florale care curg și se ondulează ritmic; natura, plantele și florile devin sursa de inspirație principală. Linia capătă un ritm de bici, coup de fouet, șfichiuitor și viguros, apt să producă mișcări abrupt contorsionate și dinamice. Funcția este exprimată prin intermediul decorației, iar organicul este recreat în termenii unor simboluri.

Al treilea este stilul liniar, bidimensional și simbolic, asociat Școlii de la Glasgow, în Scoția. Acest stil pune accent pe valoarea decorativă a liniei și aspiră către o formă elegantă. Apar decorații liniare și total bidimensionale, cu detalii de ornament ce amintesc de muguri stilizați sau de boabe de fasole. Sunt introduse siluete feminine dezinvolte, învăluite în conturul unor picături de lacrimi. Ornamentația simbolică devine independentă de obiect și include inimi, muguri, bulbi încolțiți și contururi în formă de ou. Un exemplu este proiectul lui Mackintosh pentru o ceainărie, realizat în anii 1903–1904.

Al patrulea este stilul constructiv și geometric, ilustrat de Gustave Serrurier-Bovy în Belgia, Charles Rennie Mackintosh în Scoția, Henry van de Velde în Germania și stilul Wiener Sezession în Austria. În această direcție, ornamentul este ferm ancorat în suprafață, iar ornamentul geometric, pătratul și cercul devin un scop în sine, mai ales în Austria. Floarea ia locul mugurelui, iar noțiunea structural-simbolică și organică se retrage. Un exemplu menționat este interiorul proiectat de Josef Hoffmann în 1898.

Afinități și orientări generale ale mișcării

Art Nouveau are afinități cu Confreria Pre-rafaeliților și cu mișcarea artistică a simbolismului. Comparativ cu nostalgia redescoperirii metodelor „clasice” ale pre-rafaeliților, Art Nouveau era perfect adaptat timpului său, încorporând tehnologia de ultimă oră, materialele noi și suprafețele finisate cu ajutorul mașinilor. Printre artiștii consacrați ai stilului se numără Aubrey Beardsley, Edward Burne-Jones, Louis Welden Hawkins, Gustav Klimt, Alphonse Mucha și Jan Toorop.

În arhitectură și design de interior, s-a evitat eclectismul erei victoriene și excesul ornamental. Designerii au modernizat elemente abstracte ale Rococoului, precum texturile de tip „flacără” sau „scoică”, și au utilizat într-o formă extrem de stilizată motive naturale precum ierburile marine, mugurii florali, insectele sau curbele corpurilor felinelor și păsărilor. Hector Guimard a realizat clădiri emblematice și intrări în stațiile Metroului parizian și ale celui din Montreal.

Principalele centre ale stilului au fost Mannheim, Darmstadt, München, Viena, Barcelona, Bruxelles, Nancy, Paris, Nizhny Novgorod, St. Petersburg, Moscova, Riga, Glasgow, Londra și New York. Alte centre au fost Amsterdam, Haga, Berlin, Praga, Oradea, Oslo, Helsinki, Ljubljana și Chicago.

arhitectură și imagini de context

Fațadă Art Nouveau cu elemente din fier, vitralii și decor floral, Bruxelles.

Art Nouveau apare la sfârșitul secolului al XIX-lea ca reacție împotriva academismului, a eclectismului victorian și a ornamentului istoricist. Artiștii și arhitecții caută un limbaj nou, potrivit epocii moderne, dar care să nu fie rece. De aceea, ei combină materiale moderne precum fierul și sticla cu linii organice, inspirate din plante, nervuri, valuri, muguri, insecte, scoici. Ideea centrală este că ornamentul nu mai trebuie lipit pe clădire, ci trebuie să crească din ea, ca și cum arhitectura ar fi un organism viu. În acest sens, Bruxellesul este unul dintre primele mari laboratoare. La Maison Autrique și apoi, mai clar, la Hôtel Tassel, Victor Horta arată cum fierul, sticla, lumina și decorul floral pot forma un spațiu unitar. Aici se naște una dintre ideile-cheie ale modernității: interiorul ca operă totală, unde scară, pardoseală, vitraliu și balustradă vorbesc aceeași limbă vizuală. Apoi, în Franța, la Hector Guimard, stilul coboară în oraș și devine aproape infrastructură poetică. Intrările de metrou din Paris arată că Art Nouveau nu este doar pentru case burgheze, ci poate modela și spațiul public. Acesta este un moment important: stilul devine recognoscibil, popular și urban. De aici, mișcarea se răspândește și se transformă regional. La Riga, în fațadele lui Mihail Eisenstein, Art Nouveau devine mai teatral și mai exuberant, aproape spectaculos. La Gaudí, în Barcelona, se organicizează radical: spațiul nu mai pare construit, ci crescut, modelat ca o ființă vie. La Lechner, în Budapesta, stilul se combină cu motive naționale și folclorice, devenind un limbaj al identității culturale. La Casa Gallardo, în Madrid, vedem o fază târzie, deja mai urbană și mai disciplinată. Iar la Henry van de Velde, în sanatoriu, ornamentul începe să se simplifice și se simte deja trecerea spre secolul XX: mai puțin vegetal, mai mult funcțional.

Bruxelles = naștere – unitate organică
Paris = popularizare urbană – design public
Riga = spectacol decorativ – fațadă teatrală
Barcelona = organic dus la extrem – arhitectură vie
Budapesta = variantă națională – identitate stilizată
Madrid = fază târzie elegantă – ornament disciplinat
Van de Velde = punte spre modernism – formă simplificată

Art Nouveau

Caracteristici – teme fundamentale – artiști reprezentativi

1. Caracteristicile stilului Art Nouveau

Art Nouveau (cca. 1890–1910/1914) este un stil internațional care marchează trecerea spre modernism, apărut ca reacție împotriva academismului și eclectismului secolului XIX.

Limbaj formal

predomină linia curbilinie, ondulată („coup de fouet”)
ritmuri fluide, dinamice, asemănătoare creșterii organice
forme inspirate din natură: plante, flori, insecte, corpuri feminine
preferință pentru asimetrie și compoziții libere
renunțarea la perspectiva clasică rigidă

Elemente decorative

ornamentul devine parte integrantă a structurii
utilizarea motivelor vegetale stilizate
influențe:
- arta japoneză (bidimensionalitate, linie decorativă)
- arta celtică (înlănțuiri, „enterlac”)

Arhitectură și design